Lupta

Iubeşti pe cineva cu adevărat. I-ai spus asta. I-ai demonstrat. Până când insişti pentru ca iubirea să fie oficilizată? Iată o întrebare controversată cu o mie de răspunsuri.

Când eşti sigur că iubeşti pe cineva poate să vină şi Tata Omida să îţi spună că nu e aşa sau că nu ai nici şansă. Ăla care zice asta e un pulifrici. Nu ştie ce vorbeşte, nu ştie decât să aplice nişte principii unainm acceptate în lumea asta. E un mare tocilar.

Iubirea nu ţine cont de bariere, nu ţine cont de bun simţ, nu se poate calcula asemeni unui algoritm. Pur şi simplu ea există. Fără să se bazeze pe ceva anume. Se bazează pe un ansamblu de aspecte abstracte. Nu mă apuc să enumăr aceste aspecte pentru că ar fi imposibil.

Cred că se aplică perfect ideea "It doesn't matter what you are or what you want but if inthe end you are loved that YOU WIN!" E simplu.

Şi da cred că merită să iroseşti orice strop de energie pe care îl ai. Poţi face asta. nu există nu pot.

Dragostea - produsul finit

E un sentiment puternic, intempestiv, de o intensitate gigantică. Îţi conturează un motiv clar pentru care merită să trăieşti, pentru că, nu-i aşa, „ura nu naşte copii”. Iubirea naşte trăiri emoţionale deosebite. Te face să te autodepăşeşti. Te face să fii puternic, încrezător. Uiţi micile neajunsuri. Simţi că zbori. Pentru tine, nimic nu mai contează. Drumul până la ea este însă marcat de suferinţe şi sacrificii. Când ai ajuns la ea nu trebuie să uiţi prin ce ai trecut şi să o ţii acolo sus, să nu o cobori niciodată în derizoriu. Iubirea există atunci când crezi în ea, când o simţi, când ai nevoie de celălalt, când tot ce îţi doreşti este să îl iei în braţe şi să-l strângi la piept pe celălalt. Apoi, dacă poţi să treci peste unele defecte, neajunsuri ori greşeli grave ale celuilalt, atunci e clar că îl iubeşti mult şi că celălalt trebuie să conştientizeze că numai un şoc puternic poate demola o iubire puternică.

Cât poţi lupta pentru ea? Cât merită să încerci să o obţii? Care e momentul la care trebuie să ştii că trebuie să te opreşti?

Din păcate însă aşa cum a fost creată iubirea pentru a fi supremul, ea necesită două manifestări de voinţă. Adică trebuie să fie împărtăşită de ambele persoane. Cât este de corect? De ce nu poţi fi vesel pentru că acel cineva nu te iubeşte ori nu te iubeşte îndeajuns? Una din marile greşeli ale celui care a conceput viaţa. Însă uneori trebuie să ne mai uităm şi în ograda noastră, la greşelile noastre. Practic, în iubirea-împărtăşită un rol esenţial îl joacă soarta, norocul. Dacă nu e să fie împărtăşită, nu e. Pur şi simplu. Degeaba îţi faci procese de conştiinţă. Nu eşti tu vinovat şi gata. Deznădejdea există însă.

Dar ce faci când ea îţi întoarce spatele? Începi să îţi pui întrebări: Cu ce am greşit eu? Ce trebuia să fac? De ce nu a mers? Robbie ar zice că nu trebuie să ai regrete. Dar poţi să nu ai atunci când ştii că ai pierdut cel mai de preţ lucru pe care ţi-l poate oferi viaţa? Cred că trebuie să te lupţi cu toată fiinţa ta şi cu toate rezervele de energie pentru ceea ce contează în viaţă. E uşor să zici că treci mai departe, că uiţi tot. Nu merge aşa. Omul nu e conceput aşa. El trece prin toate stările posibile. E firesc. Unii rezistă alţii cad. Mai cazi, te mai ridici…Eu nu pot să reuşesc să trec peste asta. Mai bine zis nu vreau. Mă încăpăţânez să cred că există mereu o şansă.

Nu mă suport să pierd ceva atât de important. Un război cu mine. Un război de uzură. Un război care lasă urme adânci. Interesantă e însă antiteza totală între cele două momente esenţiale: al naşterii iubirii şi al pierderii ei. Bucurie Vs. Tristeţe, Entuziasm Vs. Deznădejde. În iubire e clar ori e albă ori e neagră, nu există jumătăţi de măsură. Cred însă că depinde şi de tine să ai răbdarea să clădeşti cu atenţie, să laşi de la tine atunci când celălalt simte nevoia asta şi cel mai important – să fi alături de el atunci când are o perioadă grea. Dacă poţi face asta, atunci eşti un om. Şi vei fi răsplătit pe măsură. Vei avea o garanţie puternică.

După aceste multe nereuşite în dragoste începi să te întrebi dacă merită în continuare să cauţi dragostea, dacă ea chiar există cu adevărat. Pentru că până una alta te ocoleşte sistematic. Şi te uiţi mereu cu invidie la un cuplu de îndrăgostiţi care nu se sfiesc să îşi arate ataşamentul unul faţă de altul în public. Pentru toţi cei care credeţi că iubirea nu există vă spun că eu am experimentat-o şi merită a fi trăită. Există însă ce-i drept e ascunsă. Trebuie să o cauţi sau trebuie să te lupţi pentru ea. Să ajungi la 60 de ani alături de iubirea ta şi să o mai iubeşti încă, e un lucru greu de realizat. Să împărtăşeşti iubirea cu cineva drag, să ai un copil cu persoana iubită, să îţi vezi copilul ca pe un rod al iubirii tale.

Mă doare însă că într-o zi constaţi că nu mai ai nimic. Că ai învestit iubirea şi ea nu îţi răspunde pe măsură. Eu cred că în dragoste dacă dai tot trebuie să ţi se ofere tot. Dacă nu se întâmplă aşa înseamnă că nu e iubire.

Mă culc însă cu gândul la ea, pentru ca măcar în vis să îmi apară. Măcar acolo să mă ia de mână şi să mă strângă la piept. Este singura mea unealtă în lupta asta cu mine. În rest rămâne o speranţă. Una foarte mică. Dar mă voi minţi în continuare că e mai mare decât e.