Extremism, radicalitate, schimbări bruşte de opinii...

Calităţi necesare = încredere + echilibru

Motivare. îmi propun să scriu despre situaţii trăite direct sau indirect, despre situaţii lamentabile, obscure, la limită...Mă întreb care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un om ideal? Sau mai bine zis ce trebuie să aibă un om pentru ca el să tindă spre perfecţiune? Pentru că, la un anumit nivel toţi vrem maximum, eficientizare şi desigur perfecţiune. Îmi vei spune, bineînţeles, că nu există perfecţiune. Ştiu asta, deşi, în mediocritatea mea îmi e greu de admis. Dar, diferenţa dintre oameni o face dorinţa de a fi mai bun, mai perfecţionist. Nu întâmplător am folosit verbul a tinde. Pentru că deosebirile între oameni se fac tocmai prin faptul că unii tind mai mult decât alţii spre suprem.

Preambul. Şi totuşi, care sunt aceste calităţi?
Eu cred că baza lor este dată de 2 elemente esenţiale de la care se dezvoltă restul.
Este vorba de încredere şi echilibru. Poate că sunt 2 cuvinte pe care, acum când le citeşti, nu îţi spun mare lucru - încă 2 cuvinte alăturate de un bou care n-are ce face. Îţi propun o introspecţie. Încearca să îţi imaginezi viaţa fără cele 2 calităţi.

Încrederea. Îmagineazăţi un univers lipsit de încredere în tine. Lipsit total. Ţi-ar fi frică să ieşi pe stradă pentru că ar da maşina peste tine. Ţi-ar fi frică să joci la loto pentru că ai putea câştiga. Ţi-ar fi teamă de tine! Dar atenţie am spus încredere nu îngâmfare. Deci o încredere moderată - modestie. Asta ca să anticipez ceea ce va urma - echilibrul.

Echilibrul. E drept sună foarte abstract. Echilibrul cuprinde multe aspecte ale vieţii cotidiene. Echilibru e atunci când, ai două situaţii contradictorii şi găseşti o situaţie de mijloc. Eşti în echilibru atunci când eşti împăcat cu tine, când ai pe acel cineva lângă tine să te înţeleagă, să îl înţelegi şi să îţi amintească acel bine pe care i l-ai făcut tu, cândva...Echilibru înseamnă până una alta, câte puţin din fiecare. Este stabilitate, este linişte, este armonie, este un raport just între două situaţii contradictorii. Eşti un om cumpănit atunci când, având de ales între 2 situaţii obscure, în contradicţie, ai puterea de a alege o cale de mijloc. Din punct de vedere filozofic, teoria echilibrului presupune că, în mecanismul procesului dezvoltării, esenţială este starea de echilibru între obiectul în dezvoltare şi mediul ambiant. Este abstract, e drept. Dar poate că obiectul este omul iar mediul abiant sunt celelalte persoane cu care el, omul nostru, interacţionează. Ce zici? Pare firesc? Este o concepţie în concordanţă cu ce susţin eu. Apoi, că tot vorbim de echilibru vine o discuţie interesantă.
Un om care îşi schimbă părerea brusc, poate fi unul care tinde spre echilibru? Am trăit recent o astfel de situaţie. Am să o exprim pe scurt. Timp de 2 zile ai conturată o opinie şi peste noapte nu numai că îţi schimbi părerea dar ea este contrară total. Este vorba de o părere referitoare la o altă persoană. Adică iei o decizie inversă. Una finală, definitivă, irevocabilă. Cum vrei să îi spui. În situaţia în care acea persoană nu a greşit ceva. Dar cât de importantă poate fi importanţa anturajului? Evident, este esenţială. Dacă un om vine la tine şi te minte frumos, eşti al lui. Dacă vine altul şi este sincer şi obiectiv...la revedere. Este oare corect să nu ai dreptul la o şansă din partea aceluia care ieri îţi era prieten şi apoi, în urma unei discuţii cu un personaj din anturaj îşi schimbă părerea? Nu ar trebui să ai dreptul să ataci decizia? Nu e corect să ai ambele păreri înainte de a lua o decizie?
Şi dacă tot am ajuns aici, uite încă ceva de meditat. Dacă afli ceva ce crede cineva despre tine, dintr-o altă sursă decât interacţiunea ta proprie cu acel cineva, îl crezi şi începi să îl urăşti? Indiferent cât de sigură e sursa. Nu cauţi să înţelegi ceea ce a gândit când a zis ce a zis, nu încerci să afli punctul lui de vedere? Îi dai direct peste ochi, astfel încât să nu ştie ce l-a lovit? Pentru că, pentru el, e clar, e un lucru rău, nu ştie că tu îl cunoşti.

Procesul ăsta de introspecţie pe care ţi-l propun presupune să priveşti aceste 2 aspecte la tine şi la ceilalţi. Dar la tine nu vei fi suficient de obiectiv, doar e vorba de tine! Gândeşte-te la câteva din persoanele din jurul tău. Cât de mult li se potrivesc cele 2 calităţi? Cât de mult tind ele spre idealism? Cât sunt ei de dezechilibraţi şi de neincrezători?

Sinceritatea? Acestor două elemente li s-ar putea adăuga şi sinceritatea. Nu sunt convins că mulţi dintre voi credeţi în calitatea asta pentru idealism. Cred că aici depinde mult de la om la om şi de la personalitate la personalitate. Este însă o calitate care, raportat la mine, o spun cu toată tăria că joacă un rol esenţial în personalitatea celui cu care interacţionez.

Opinia mea? Nu e o simbioză între echilibru şi încredere. În mare parte cine e încrezător nu mai e echilibrat pentru că trece în extrema cealaltă. E ceea ce se numeşte extremism. Oamenilor le place să treacă deseori peste limită. Să împartă lucrurile în bune şi rele, în frumoase şi urâte. Şi de aia cred ca echilibrul te face să trăieşti mult, dar mai ales bine.

Ce crezi tu? Ai încredere în tine, eşti echilibrat? Ţi se întâmplă des să îţi schimbi de pe o zi pe alta total părerea? Îţi trebuie şi alte calităţi să devii ideal?

P.S. Fac un apel la înţelepciune, raţiune şi cumpătare!