604800 DE SECUNDE. NEDREPTATEA ÎNDREPTATĂ?

A venit şi clipa cea mare. Tristeţea a fost alungată. Situaţia a luat turnura mult aşteptată. S-a făcut dreptate. Stresul a trecut. Viaţa îşi urmează cursul firesc în sfârşit.
Asta ar fi normal să scriu acum nu?
Ei nu am să scriu asta pentru că nu e aşa. Este doar o tristă consolare. Nedreptatea nu ar fi trebuit să existe iar nenorocitu' nu trebuia să fie incompetent. Asta trebuia să fie premisa!!! Este inacceptabil să ajungi să te bucuri pentru ceva ce ar fi trebuit să se întâmple într-un anumit moment, dar se produce la o distanţă gigantică, după producerea unei leziuni psihologice. O distanţă de o săptămână, 7 zile, 168 de ore, 10800 de minute, 604800 de secunde imense, lungi, interminabile...Cine îmi poate şterge nopţile nedormite, neliniştea, neuronii stinşi, sentimentul de nedreptate, privirile celor din jur, gândurile negre ... Cine îi sancţionează pe ăia care au creat situaţia în sine? Sunt exact aceleaşi întrebări care nu au un răspuns care să îmi dea satisfacţie. Răspunsul este acelaşi: nimeni. Descalificarea nenorocitului care a punctat prima dată reprezintă un mare zero. El nu va păţi nimic, va trăi mereu cu sufletu' împăcat şi cu banii în cont.
Repunerea în situaţia anterioară este numai un principiu de drept şi rămâne la stadiul ăsta. În psihologie niciodată nu se aplică. Rămâi cu sechele de la fiecare nereuşită. Ele nu dispar în mod robotic. Sănătatea se şubrezeşte din cauza fiecărei nedreptăţi, dezamăgiri, tulburări, boli, mai mult, sau mai puţin în funcţie de intensitatea ei asupra organismului tău.


Confirmarea că nu ştim să reacţionăm în situaţii limite s-a concretizat din nou. Au fost persoane care nu au reacţionat în niciun fel la vestea nereuşitei, dar care au reacţionat imediat după aflarea soluţionării favorabile. Altele nici măcar nu au reacţionat. Pentru că nu ştiau cum să o facă. Personal cred că ar trebui introduse astfel de cursuri în şcoli în care să se prezinte alternativele unor situaţii limită. Ar trebui să existe cursuri care să te înveţe să dai primul ajutor, căci, nu-i suficient ca ele să fie cunoscute numai de cei care urmează cursurile şcolilor de şoferi. Ei nu sunt singurii care trebuie să cunoască aceste aspecte.
Trebuie însă să mulţumesc tututor celor care au fost alături, indiferent de modul lor de manifestare. Asta mi-a dat puterea necesară subzistenţei pe parcursul unei săptămâni de calvar. Este întradevăr o lecţie, astfel cum spunea cineva pe blog, însă nu numai pentru mine ci pentru noi toţi. Sunt convins că o să ne întâlnim mereu cu nedreptăţi pe parcursul vieţii, însă eu pot considera că am câştigat experienţă dar mai mult decât orice, mi-am dovedit că răbdarea poate face totul. Rămân însă la părerea că nu doresc nimănui să treacă vreodată printr-o astfel de situaţie în care viitorul să arate atât de sumbru!

Apoi este neputinţa de a te bucura. Nu mai ştim să ne bucurăm! Sau poate că nu este vorba de a "şti" ci de "forţa de a te bucura". Trăind un calvar, o nelinişte, o suferinţă nu-i uşor să devii brusc vesel. Necesită timp să se vindece durerea. În cazul de faţă era însă o simplă confirmare a unei situaţii obiectiv favorabile. O confirmare care ar fi putut să nu vină şi să distrugă un destin. Nimic nu era exclus. Se pare însă că incompetenţa a fost înlăturată măcar la un nivel minimal.
Acum urmează redobândirea încrederii dar mai ales a liniştii sufleteşti. Şi bineînţeles refacerea psihologică.

Aşa cum spuneam de sănătate că îi simţi valoarea în momentul în care eşti bolnav, tot astfel pot spune că prietenia îşi consumă preţuirea ei adevărată în momentele limită. În momentul în care te-ai vindecat de boală, uiţi ceea ce presupune ea. Nu acelaşi lucru pot spuune însă de prietenie. Cei care sunt alături de tine la greu sunt cei în care poţi pune bază. Şi ei sunt în cazul meu mulţi şi asta nu poate decât să mă facă să mă simt mândru!

MULŢUMESC!
Numai bine...