GÂNDURI

Nimeni nu ştie povestea din spatele dezdădejdii. Oamenii stau şi-i judecă pe alţii. Îi bârfesc prin prisma necazurilor lor. Şi nu am să mă feresc vreodată să recunosc faptul că am facut-o şi eu, însă nu cu intenţia vădită de a lovi un om aflat la pământ. Este decenţa pe care mi-am permis-o mereu. Disconfortul pe care ţi-l produce o nereuşită lasă urme adânci. Nimeni nu va înţelege cu adevărat ce este în sufletul tău, răceala cu care te privesc cei din jur dar şi neîncrederea lor în a-ţi spune îmi pare rău, hai la o cafea. Lipsa asta de reacţie la unii oameni face parte din zestrea săracă pe care o avem noi, în materie de apropiere în raport cu semenii: nu ştim să ne purtăm în situaţii limită.

E ca momentul în care te îmbolnăveşti: atunci e momentul suprem în care preţuieşti cu adevărat sănătatea, e momentul în care ai da orice să te reîntorci la viaţa ta dinainte, una care capătă, subit, o dimensiune gigantică în contradicţie cu prăfuiala cu care o vedeai înainte. La fel este şi în cazul unei nereuşite, poate, paradoxal chiar mai rău. Sentimentul de culpabilizare, de nelinişte pentru modul în care ai tratat situaţia, de nedreptate, atinge cote paroxiste. Şi stările sufleteşti nu se opresc aici. Urmează, depărtarea de oameni, deprimarea, exilarea de realitate şi eterna întrebare: "de ce mi se întâmplă tocmai mie?" De ce? Păi pentru că ai fost mai slab, pentru că nu ai ştiut cum să te ţii în frâu, pentru că nu ai ştiut să te antrenezi mai bine, pentru că eşti coruptibil şi pentru că trebuia să fii tu ăla! Ştiu că vrei să loveşti, să urli, să te răzvrăteşti dar.... gândeşte-te: e o situaţie ireversibilă? Mai e o şansă? Este vina ta cu adevărat ori este numai starea ta de spirit deprimată şi pulsează către absurd? S-a încheiat cu adevărat viaţa ori numai un capitol al ei. Obişnuiesc să spun mereu că viaţa e un şir neîntrerupt de suferinţe. Şi aşa e. Însă ele te călesc, uşor, uşor până când te maturizezi şi vezi totul cu un calm generat de neputinţă în faţa valului triumfător.

Apoi este neputinţa de a face ceva. Faptul producător de consecinţe nefaste a avut loc iar tu vrei să schimbi ceva. Constaţi că nu ai ce şi asta face ca pulsul să urce. Apoi este deznădăjduirea care îi încearcă pe ceilalţi raportată la nereuşita ta. Faptul că le-ai înşelat aşteptările te dărâmă, căci, nu-i aşa, construcţia este finalizată, şi începe încetul cu încetul să fie şi demolată cu lovituri aprige. Vrei să schimbi ce a fost greşit într-o tentativă de a-ţi demonstra că poţi să fii altfel şi că numai ei te-au perceput în mod greşit. Sunt însă sentimente mult amplificate de o stare de fundal critică, firească. Să nu uităm posibila reacţie pozitivă a celorlalţi care au reuşit, care impietează. Şi nu pentru reuşita lor ci pentră că nu ai fost şi tu la fel de bun ca ei.

Oameni dezamăgiţi de tine, au fost şi vor fi mereu. Ooamenii adevăraţi vor fi mereu mai puţini. Oamenii adevăraţi sunt cei care nu sunt dezamagiţi de tine ci de situaţie. Oamenii adevăraţi sunt cei care nu îţi reproşează ci îţi aduc aminte că eşti inima lor. Oamenii adevăraţi sunt cei care dau, nu cei care cer. Oamenii adevăraţi sunt alături de tine. Ei te sună, ei vin la tine, ei sunt la necaz cu tine. Dar tu nu îi vrei. În primă fază îi goneşti, vrei să suferi în linişte, să îţi lingi rănile fiindcă eşti trufaş şi nu vrei să fii văzut rănit!

Sunt pe o corabie în derivă, în bătaia valurilor. Tot ce am dobândit este pe cale să se prefacă în scrum în câteva momente. Dar cei care mă fac să trăiesc, să zâmbesc, să îmi aduc aminte că i-am făcut să se simtă bine sunt alături şi, fireşte în inima mea. Iar ăsta este privilegiul meu. Nu ştiu dacă numai prietenii, dar şi cei din jurul meu mi-au demostrat odată în plus că temporalitatea poate fi învinsă. Mai mult ireversibilitatea e şi ea de ţinut în frâu atunci când are cine să îţi arate şi jumătatea cealaltă. Pentru că ea există, trebuie însă numai răspicat exprimată; şi prin cuvinte simple şi măiestre.

Uneori îţi faci scenarii, te gândeşti cât de mult a contat o secundă, că puteai să mai pui o virgulă sau pur şi simplu că ai fost neputincios. Alteori reuşeşti să te deconectezi. Şi atunci primeşti un telefon. E un prieten drag care vrea să îţi amintească că ai făcut schimb de geci cu un necunoscut la ultima ta mahmureală...şi că îi pare rău de suferinţa ta. Iar tu îţi reaminteşti de furtună şi de răcoarea din suflet! Dar bucuria că el chiar crede în tine, îţi dă aripi, te face mai puternic, mai încrezător. Stimulul uman este cu adevărat de nedesluşit...Forţa mobilizatoare e în puterea cuvântului şi a încrederii pe care ţi-o conferă modalitatea de exteriorizare. Cum poate un om să îţi schimbe o întreagă stare de fapt? Uite un mister.

Dar viaţa îşi reia treptat cursul firesc, făgaşul normal, pentru că bunele şi relele sunt faţete ale aceleiaşi abstracţiuni: viaţa. Rămâne însă groaza, disperarea, răceala cu care te-ai simţit privit de unii în imaginaţia ta paranoică, neîncrederea în forţele proprii, toate acestea însă sunt răni adânci care lasă urme mai mult ori mai puţin vizibile. Să ai puterea să îi mulţumeşti cuiva că a fost alături de tine într-o situaţie grea este încă unul din lucrurile pe care şcoala vieţii le trece pe planul doi. Pentru că am în mână arma asta, a mulţumirii, am să o utilizez în cadrul convenţional, pentru că nu-i aşa, e mult mai uşor decât dacă ai recunoaşte, într-un cadru formal, uitându-te în ochii acelei persoane, cât bine ţi-a făcut: sunt mândru că eşti alături de mine în momentele pe care mi le-am făcut singur grele şi vreau să îţi mulţumesc că ţi-a ieşit!

P.S. Mi-am propus să scriu exact ce simt, exact ce trăiesc, fără a exagera. Sunt simple sentimente care mă încearcă şi nu explicaţiile lor psihologice.

Şi totuşi "de ce mi se întâmplă tocmai mie?"